Ce au în comun Sfinții Părinți și reclamele?

Ce ar putea avea în comun Sfinţii Părinţi şi reclamele? Aparent, nimic! Privind însă mai atent asupra lucrurilor, vom vedea însă cum, atât Sfinţii Părinţi, cât şi reclamele, cunosc foarte bine Omul.

Sfinţii şi oamenii care uneltesc reclamele observă cu aceeaşi atenţie psihicul, Sufletul şi patimile omului. Scopul cunoaşterii lor diferă însă, cei dintâi cunoscând mişcările Sufletului şi ale psihicului în chip de Iubire, spre tămăduire şi mântuire, iar cei de pe urmă cunoscându-le în chip egoist, spre o mai mare întunecare şi cădere.

Sfinţii Părinţi îndeamnă la cunoaşterea de sine pentru a se descoperi Chipul lui Dumnezeu din om. Cunoaşterea acestui Chip duce, mai apoi, la vederea păcatelor proprii, la înţelegerea modului în care lucrează patimile, care întunecă Mintea şi rătăcesc Inima, şi, mai apoi, la ferirea de toate relele, chemând neîncetat ajutorul lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, Sfinţii Părinţi urmăresc eliberarea omului de lanţurile nevăzute ale patimilor văzute.

La rândul lor, cei care produc reclamele, urmăresc mişcările pătimaşe ale Sufletului şi profită de ele, în chip egoist, pentru câştig material sau pentru faimă (slavă deşartă). Reclamele nu mai sunt demult nişte simple îndemnuri comerciale, ele implicând astăzi adevărate strategii psihologice de manipulare şi vrăjire a celor cărora li se adresează.

Cunoaşterea patimilor pentru a ne elibera de ele este o lucrare duhovnicească, pe când cunoaşterea lor pentru a profita de ele este o lucrare diavolească. Oricărei patimi, reclamele i-au găsit soluţia „benefică”, satisfacerea ei, pentru un sentiment de împlinire şi încredere în sine. Precum se vede pretutindeni, „ingredientele” folosite în reclame nu sunt „de post”, acestea întunecând Mintea şi omorând viaţa Sufletului. Reclamele îl înrobesc pe Om şi mai mult patimilor deja existente în el.

Reclame

Bobiţă, Buburuză şi iconografia ortodoxă

Am observat că persoanele care nu participă la viaţa Bisericii sunt mai atrase de tablourile religioase în stil catolic şi de realismul lor. Şi eu îmi aduc aminte că atunci când eram mai mic îmi plăceau mai mult icoanele care aveau chipurile sfinţilor pictate realist, ca şi cum ar fi surprins realitatea în fotografie. Icoanele păreau practic portrete făcute sfinţilor de către un pictor. Şi astăzi mama are în casă o icoană a Maicii Domnului a cărui chip, foarte frumos şi blând de altfel, e realizat în acest stil, şi toată copilăria mea am văzut-o în casă…şi asta bineînţeles m-a influenţat.

Iconografia bizantină e cu totul altfel, pictarea personajelor se apropie mai mult de poveste, de o lume de basm, decât de realitate. Relieful, construcţiile, obiectele şi persoanele se află unele faţă de altele în proporţii ireale. Atmosfera unei icoane ortodoxe se reduce adesea fascinant la un număr mic de persoane şi lucruri esenţiale, eliminând detaliile.

Fetiţele noastre urmăresc la televizor un desen animat care pe mine m-a surprins cu frumuseţea lui. Sincer vă spun, nu credeam că într-o lume în care mass-media promovează atâta urâciune e posibil ca un post de televiziune să difuzeze un film animat atât de curat şi atât de frumos. Bobiţă şi Buburuză este creat de o echipă din Ungaria, şi noi am aflat de el de pe canalul Minimax, un post de televiziune pentru copii care nu promovează violenţa şi vulgaritatea în desenele animate.

Înainte de a vă vorbi despre Bobiţă şi Buburuză aş vrea să acordaţi câteva secunde, sau chiar un minut-două, pentru a vizualiza un episod din acest serial animat.

Din primele clipe veţi observa că se adresează copilaşilor foarte mici, de 2-3 ani, dar nu numai. Lumea în care Bobiţă-băiatul melc şi Buburuză-fetiţa mămăruţă trăiesc este una de basm, ca-n cele mai frumoase poveşti din sufletul nostru, o lume fără răutate, un univers în care omul şi natura sunt cei mai buni prieteni. O lume în care soarele este mereu lângă ei şi le zâmbeşte, urmârindu-i adesea cu privirea şi mângâindu-i cu razele calde. O lume în care este mereu primavară, câmpul fiind pline de floricele, şi mereu toamnă, pomii fiind plini cu fructe. Relieful pare a fi unul creionat de mânuţele copilaşilor de grădiniţă, cu dealuri şi văi line şi mereu înverzite.

Bradul de Crăciun și omul

Cunoscutul colind “O, brad frumos” ne arată ca bradul este veşnic verde, iar forma sa piramidala face să pară că tinde spre cer. Omul a fost creat de Dumnezeu tot veşnic şi are ca scop atingerea asemănării cu Dumnezeu. Mirosul de brad este foarte intens, mai ales în contact cu aerul, la fel şi omul devine o oglindă a sfinţeniei, atunci când rămâne în comuniune cu Dumnezeu.

Înainte ca omul să împodobească brazii, Dumnezeu l-a împodobit pe om cu înalte virtuţi şi multe alte daruri duhovniceşti. Însă, dat fiind că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, împodobirea brazilor reflectă împodobirea omului şi relaţia sa cu Creatorul lui. Deşi împodobit cu atâtea decoraţiuni colorate, bradul pare, totuşi, gol fără instalaţie. Luminiţele dau farmec bradului împodobit. Abia atunci când lumina lui Hristos luminează omul, acesta ajunge la adevărata înălţime pentru care a fost creat: ”Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmeazã Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8,12).

Bradul este şi mai frumos atunci când, în camera în care este amplasat, nu există alte surse de lumină în afară instalaţiei de brad. Omul se simte mai aproape de Dumnezeu în suferinţă, în întuneric, pentru că, astfel, observa cu uşurinţă lumina Sa. Abia în întuneric, când omul nu mai are nici o speranţă şi nici un ajutor lumesc, Îl simte cu adevărat pe Dumnezeu: “Poporul care stãtea în întuneric a vãzut luminã mare și celor ce şedeau în latura și în umbra morții luminã le-a rãsãrit” (Mt 4,16). Atunci, sufletul înţelege că întotdeauna Dumnezeu a fost cu El şi că doar păcatele au fost cele care l-au împiedicat să simtă prezenţa Lui: “Și lumina lumineazã în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5).

Mall-ul și icoana sfântă a Nașterii Domnului reinterpretată în chip modern

Aseară intrând în mall-ul din nordul Bucureștiului, mare mi-a fost mirarea ca la intrare să văd un banner imens, care m-a lăsat fără vorbe… m-a străfulgerat din cap până-n picioare. Iată-l:

Poate este și o deformare profesională, dar pentru mine colajul de mai sus, așezat exact la intrare deasupra, pe interior, îmi aduce aminte de un singur lucru: Maica Domnului cu pruncul.

Părintele Dorin Picioruș scria acum câteva săptămâni un articol și spunea că mall-ul este: ”O instituție comercială care rivalizează cu Biserica la modul conceptual, care își arogă, în mod fals, atributele culturalizării și ale emancipării populației, când ea profită de nevoia oamenilor de a-și cumpăra lucrurile de care au nevoie”.

Sfinția sa mai sublinia: „..la supermarket, la hipermarket, la mall etc. ei se adună cu toții sub aceeași cupolă…de la bun început supermarketul fiind „o biserică postmodernă”, adică un loc de adunare pentru mulți oameni…”