127 de ore de suferinţă

A trecut aproximativ o oră de când am văzut unul dintre cele mai interesante filme din viaţa mea: „127 de ore”. Poate exagerez, poate nu-mi aduc aminte bine de filmele văzute în trecut, dar felul în care a fost realizat şi faptul că este inspirat dintr-o poveste reală mi-au intrat la inimă.

Filmul îl are în prim plan pe Aron, un căţărător american care, fiind în drumeţie prin Grand Canion cade într-o falie şi mâna îi rămâne blocată între perete şi un bolovan urnit odată cu căderea lui. Când a plecat de acasă nu a anunţat pe nimeni unde se duce, şi-a făcut rucsacul, s-a urcat în maşină, a dat muzica la maxim şi a plecat în timpul nopţii spre locul drumeţiei. Ajunge aproape de locul dorit, apoi se culcă în maşină. Dimineaţă se urcă pe bicicletă şi pleacă la drum.

127-hours

Mai înainte de a cădea se întâlnise prin canion cu două fete cu care petrecuse câteva ore împreună, dar de care s-a despărţit la un moment dat. Însă la scurt timp după despărțire Aron cade într-o falie a canionului.

Văzându-şi mâna dreaptă blocată între perete şi bolovan Aron încearcă s-o tragă cu forţa, dar nu reuşeşte. Încearcă să urnească bolovanul sau să-l ridice, dar era prea greu, avea câteva sute de kilograme probabil. Mâna stângă îi era liberă. Văzându-se imobilizat începe să scoată din rucsac tot ce avea: apă, funii, camera video, ceas, briceag, mâncare, etc. şi se gândeşte la un plan de a scăpă.

Pe unde ajunsese el să se caţăre nu treceau oamenii. Era singur, striga după ajutor, dar nimeni nu-l putea auzi. Nimeni nu ştia unde e plecat. Singura lui şansă ar fi fost acele două fete de care s-a despărţit şi care-l invitaseră a doua zi la o petrecere, iar dacă a doua zi ar fi sesizat lipsa lui s-ar fi putut gândi că i s-a întâmplat ceva. Oricum acest scenariu era foarte puţin probabil să se întâmple pentru că ei se întâlniseră pentru prima dată, şi era oarecum normal să nu vină la o petrecere a unui grup de tineri necunoscuţi mai ales că nici nu dăduse un răspuns cert în această privință.

Aron, conştient că era singur şi nimeni nu-l putea ajuta, începe să dea cu cuţitul briceagului în piatră, încercând s-o ciobească şi să creeze un spaţiu care l-ar fi putut ajuta să-și retragă mâna prinsă.

S-a chinuit mult dar într-un final a observat că spaţiul mic pe care l-a creat proptea piatra şi mai bine asupra mâinii lui, înrăutăţind lucrurile.

 

Când a căzut era sâmbătă, 23 aprilie 2003 la ora după-amiezii, iar acum după ce se chinuise mult să cioplească marginile pietrei, se făcuse seara. Era din ce în ce mai frig şi se hotărâse să bea câte o gură de apă în fiecare zi pentru a-i ajunge cât mai mult timp.

Aron era experimentat, făcuse multe drumeţii, avea echipament special de căţărare şi era bine pregătit cu tot ce-i trebuia. Şi de multe mai urcase singur. Ştia ce trebuie să facă orice s-ar fi întâmplat, mai ales în situaţii de urgenţă. Din acest motiv stătea foarte bine cu moralul şi rezista eroic.

În drumeţiile lui îi plăcea foarte mult să se filmeze. Așa că acum, fiind imobilizat și plictisit de situație, se înregistra pe cameră făcând haz de necazul lui.

Orele treceau, îşi terminase mâncarea, apă mai avea cam 300 de ml şi începuse să ameţească, să viseze cum se salvează. Îşi aducea aminte de clipele din copilărie, îşi amintea de părinţi… îi era tot mai greu.

Trecuseră deja două zile şi el tot aştepta, poate poate va veni cineva să-l salveze.

La un moment dat încearcă să agaţe funia de stânca de mai sus şi apoi legând-o de bolovan încearcă să creeze un scripete pentru a o urni. N-a reuşit nimic.

După trei zile aproape că nu mai avea apă şi era din ce în ce mai slăbit.

Singura lui scăpare era să-şi taie mâna. Briceagul se tocise şi nu mai tăia bine deloc.

Aron îşi leagă mâna foarte puternic de la cot în jos cu o funie pentru a stopa curgerea sângelui prin vene şi deodată îşi înfige cuţitul în braţ. Suferinţa simţită pe moment îl determină să dea înapoi şi să se oprească. Îi era frică că va leşina de durere. După 5 zile de stat blocat se sperie că mai are puţin şi moare şi începe să bage cuţitul iarăşi în braţ şi să scobească cu el până ajunge la os. Atingerea osului îl electrocutează cu o durere terifiantă. Nu se lasă bătut şi insistă…. învârte cuţitul în os, măreşte gaura însângerată, şi într-un final… după chinuri groaznice reuşeşte să crape osul şi să-şi smulgă mâna, antebrațul rămânându-i acolo.

Îşi înfăşoară mâna într-o pânză ca să nu sângereze puternic şi iese din falia în care căzuse. După ce a mers prin soare o bucată bună de drum întâlneşte câţiva turişti care cheamă prin telefon ajutor de urgență. Un elicopter vine şi-l ia pe Aron şi-l duce la spital pentru a primi îngrijri medicale.

Aron scapă cu viaţă după 127 de ore de chinuri groaznice în care nu s-a putut mişca. Preţul vieţii: mâna sa dreaptă.

Aş vrea să discutăm câteva chestiuni foarte interesante despre acest film.

Oare câţi dintre noi am fi ales să ne tăiem mâna suportând chinuri groaznice pentru a scăpa cu viaţă?

Eu personal recunosc că n-aş fi avut curajul să mi-o tai şi m-aş fi resemnat că voi muri acolo. N-aş fi avut puterea să suport atâta suferinţă. Mi-ar fi fost mult mai uşor să găsesc mii de motive să mă îndreptăţesc şi să spun că aici trebuie să mor, că merit, că totul e din cauza mea, că asta e voia lui Dumnezeu, că dacă El ar vrea m-ar salva într-un fel… şi tot aşa…

M-aş fi rugat lui Dumnezeu să mă ajute, i-aş fi cerut iertare pentru toate câte am făcut, dar nu mi-aş fi tăiat mâna.

Totuşi vreau să înţelegeţi ceva foarte important, alegerea morţii în schimbul tăierii mâinii ar fi fost una foarte uşoară, pentru că după 5 zile de foamete, de însetare, de oboseală, de frig, trupul slăbise foarte mult, şi moartea era foarte aproape. Ba mai mult, Aron ar fi putut muri chiar şi în momentul când îşi tăia mâna din cauza pierderilor de sânge şi a durerii excesive care l-ar fi dus într-o stare de leşin.

Un creştin adevărat ar fi ales viaţa cu preţul suferinţei, şi-ar fi tăiat mâna, şi ar fi plecat de acolo bucuros că poate continua, că se poate întoarce la ai săi.

Am auzit pe mulţi oameni care ar prefera să moară decât să îndure chinurile suferinţei (boli, singurătate, sărăcie, necazuri, etc.), şi poate omeneşte este de înţeles această atitudine, dar un creştin adevărat care-l are pe Hristos în inimă alege întotdeauna viaţa şi purtarea crucii. Moartea apare de multe ori ca opţiunea comodă şi care rezolvă orice problemă, de aceea şi gândul sinuciderii este aşa de ispititor pentru unii.

Ciudat este că noi creştinii ortodocşi, poate ne-am fi dat viaţa pentru cineva, poate am fi suferit pentru Hristos ca să căpătăm o cunună, să dobândim o recunoaştere, dar Aron a trebuit să îndure suferinţa să se salveze pe el însuşi, în condiţiile în care tot el era de vină pentru acea situaţie.

Câţi ne-am fi tăiat mâna dacă am fi fost în locul lui Aron având în vedere că n-am fi dobândit nimic în schimb decât viaţa noastră pe care noi singuri ne-am pus-o în pericol?

V-aţi gândit oare că Dumnezeu ne dă uneori ajutor şi prin suferinţă, alegând cel mai greu drum de parcurs?

Mulţi poate am fi strigrat: „Doamne ajută-ne!” dar oare caţi ne-am fi gândit că El poate să ne dea putere să suportăm durerea de a ne tăia propria mână? Poate am fi aşteptat un ajutor miraculos şi o rezolvare spectaculoasă…

Poate de multe ori cerem ajutor de la Dumnezeu dar uităm să punem şi noi umărul la muncă…

(Claudiu Balan)

Tag-uri:,

3 gânduri despre „127 de ore de suferinţă

  1. sonia februarie 11, 2013 la 5:39 pm Reply

    Eu cred ca ar trebui, sa ne punem intrebarea de ce a ajuns Aron aici… Mi-aduc aminte de proverbul ca: „Dumnezeu nu da omului mai mult decat poate duce”. Or, a fi nevoit sa-ti tai singur mana, mi se pare cu siguranta mai mult decat poate duce un om. De ce oare nu i-o fi dat Bunul Dumnezeu o alta iesire din aceasta cumplita incercare?…Probabil nu vom sti niciodata…

  2. Ina februarie 13, 2013 la 9:32 am Reply

    „Oare câţi dintre noi am fi ales să ne tăiem mâna suportând chinuri groaznice pentru a scăpa cu viaţă?

    Eu personal recunosc că n-aş fi avut curajul să mi-o tai şi m-aş fi resemnat că voi muri acolo.”

    In aceeasi situatie noi am fi strigat din suflet la Dumnezeu. Viata noastra de crestini este mult mai simpla. Eu nu cred ca Maicuta Domnului sau vreun sfant drag noua nu ne-ar fi sarit in ajutor.

    Mama mea de 80 de ani a vrut sa se urce in pod si ia alunecat scara si s-a prins de marginea ramei de la gura podului cu mana dreapta. Acum incercati sa va ganditi la o femeie in varsta, oarecum plinuta si intr-o singura mana agatata. Mi-a spus ca ii era frica sa-si dea drumul caci se gandea ca o sa-si rupa vreun picior daca cade pe scara. Asa ca cu plans si rugaciune la Maica Domnului s-a ridicat.

    Poate sa spuna cineva ca puterile ei de 80 ani au ajutat-o sa se poata ridica? Eu cu toate ca ma simt mai in putere ca ea, nu as putea sa ma ridic intr-o mana, mai ales ca dupa caderea scarii, mana ei se discolase din umar si nu prea putea s-o miste.

    Si tot mama a spus. Mama, am vrut sa ma urc in pod sa vad daca nu ploua pe acolo si sa strang cate ceva, dar m-am gandit ca mai bine sa las pe a doua zi ca e sarbatoare mare.

    Cand s-a intors in camera ei a facut multe metanii la sfantul zilei si si-a cerut iertare.

    Fapta lui Aron ma depaseste. Nici eu nu as fi in stare sa-mi tai bratul. Nu stiu daca m-as fi resemnat cu moartea si nici tu nu te-ai fi resemnat cu moartea ci ai fi crezut ca Domnul iti v.a trimite un ajutor.

  3. gabriel februarie 10, 2015 la 8:55 pm Reply

    si oamenii care cer eutanasia…….
    multumesc mult , cred ca putem invata toti din aceasta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: